Ziua în care l-am redescoperit pe vecinul meu, pictorul Nicolae Grigorescu

Nou Lansat Și La Preț Imbatabil!

oferta expiră 02.12.2022 23:59

DETALII AICI pentru curs online

Vreau să îți povestesc o întâmplare pe cât de fascinantă, pe atât de reală. Îți promit că va fi una dintre acele povești pe care o vei citi ca un capitol al unei cărți preferate. 

Nu este poate ceva ce te-ai aștepta să citești aici, pe curspictura.ro, dar este o poveste pe care simt că nu ar trebui să o țin doar pentru mine.
Ei bine… Pregătește-te o ceașcă cu ceai sau cafea, fă-te comod, și rămâi cu mine până la finalul poveștii. Aș vrea ca la sfârșit să-mi scrii ce ai face tu în locul meu.
__________
 
Veneam într-o zi de sâmbătă de la piață, încărcată cu două plase pline și gânduri cu grămada. Eram necăjită… (Asta se întâmpla la câteva luni de la declanșarea războiului în Ucraina, în plină criză energetică și început de iarnă). De când cu inflația, aproape nimeni nu mai baga în seamă arta. Când tot mai mulți oameni sunt împinși spre sărăcie, de unde bani pentru artă? E lense de înțeles că artiștii sunt cei care au de suferit primii într-un asemenea context. Și de aceea, căram cu mine nu doar plasele de la piață, ci și gândul tot mai apăsător că trebuie să las baltă pictura și să-mi caut cat mai repede un loc de muncă mai stabil. Dar mă durea inima să fac asta. Cum rămâne cu pânzele și vopselele care mă așteaptă la atelier?
 
Fiindcă plasele erau grele, am vrut să ajung mai repede acasă, și am scurtat drumul printre case. Este un drum îngust ce leagă bulevardul Tineretului de Calea Văcărești, o zonă cunoscută în trecutul îndepărtat al Bucureștiului drept “Malahaua Cărămidarilor“. Atenție, acest aparent nesemnificativ amănunt este foarte important în povestea asta.
Am ajuns în dreptul unor tomberoane, un loc prin care mai trecusem deseori, dar unde acum erau o mulțime de saci plini, resturi de mobilă veche, o valiză, o pereche de pantofi ca noi, și… Două tablouri!
 
Evident, m-am oprit și m-am uitat fascinată când la un tablou, când la celălalt. Apoi m-am uitat la stânga, la dreapta. Și iar la stânga și la dreapta. Cum e posibil așa ceva? Oare le-a lăsat cineva aici doar provizoriu? Nu se poate… Dacă doar făcea curat în pod, le punea în curte, nu lângă tomberonul din afara curții.
M-am uitat iar la tablouri. Doar ramele, fără a conta ce este în ele, păreau de valoare. Niște rame vechi, superbe, cum vezi prin anticariate sau la târguri. Una singură era ciupită la două colțuri, cealaltă însă într-o stare foarte bună. 
Cine oare să fi aruncat pur și simplu așa ceva? Nu mai contează. Dacă sunt aici, sunt în pericol! Cunosc în zonă țigani care le-ar lua imediat și le-ar valorifica. Dar fără să le prețuiască așa cum ar face-o un cunoscător. 
Acest ultim gând a fost cel care mi-a dictat următoarea acțiune. Am scos telefonul, am făcut o poză, și apoi am fugit repede acasă cu plasele de cumpărături. Nici nu am intrat bine pe ușă, că am și luat altă plasă goală, și fuga înapoi la tomberoane. 
 
Când am ajuns acolo, în timp ce încă pășeam spre tablouri, cu inima bătându-mi mai repede decât ar fi trebuit (de parcă le furam!), din direcția opusă venea un bătrânel. S-a oprit și el în fața tablourilor, și timp de un minut stăteam amândoi uitându-ne la ele, apoi unul la altul. 
Nu-mi mai aduc aminte cine a vorbit primul, căci inima îmi bătea aiurea și gândurile veneau navală. Dar știu sigur că amândoi simțeam că locul acelor tablouri nu este la gunoi!
– Cine le-a lăsat aici sigur nu este intelectual. Își dă el cu părerea.
– Posibil, îi răspund eu, și ridic unul din tablouri, cel mic. Îmi plimb ochii peste el, până acum nu dădusem importanță picturii în sine, ci mai mult ramei. Iar privirea mi se oprește în cele din urmă pe semnătura. Ei… Nu se poate! Grigorescu?!?! Nuuuu… Precis e un fals, cum sunt multe altele.
– Chiar și dacă e un fals Grigorescu, de ce să arunci așa ceva la gunoi? Îi spun eu bătrânului, care nu aude bine, și trebuie să mă repet mai tare. Între timp, el scotocește prin valiza veche, unde sunt ceva reviste. Dar nu mă interesează. Eu vreau tablourile. Și atunci îi arăt bătrânului plasa cu care venisem pentru ele, îi spun și că sunt pictoriță, și atunci el îmi răspunde:
– Dacă nu le luai mata, le luam eu!
Bun, deci nu sunt o nebună care ia chestii de prin gunoaie. 
Zâmbesc, îndes tablourile în plasă, și îl salut pe domnul cu pricina, care cred că a plecat acasă cu valiza. N-am mai stat să aflu, abia așteptam să ajung și eu acasă, să analizez mai bine tablourile.
 

Erau pline de praf. În timp ce le ștergeam cu grijă, am putut trage următoarea concluzie: cel mic, semnat de un posibil fals Grigorescu, a avut parte de condiții de depozitare mai bune. Cel mare făcuse mucegai pe sub sticlă, și momentan nu prea aveam cum să remedieze problema aceasta. Sunt tablouri foarte vechi, și nu e indicat să umblu la dosul lor până la o eventuală expertiză.

M-am așezat pe canapea cu tabloul mic în brațe, și acum, după ce am scăpat de stratul gros de praf, puteam vedea mai bine ce reprezintă. Că era înfățișată o casă țărănească, asta era clar. Dar acum, sub sticla bine ștearsă, am văzut ceea ce m-a făcut să-mi stea inima în loc. Urme clare de creion. Tușe largi de culoare. Și fire de pensulă prinse în stratul de vopsea. Părea a fi acuarelă sau tempera pe carton. Mai degrabă tempera căci pe toată zona cerului era trasat cu alb. În mod cert nu o fotocopie. Dar stai… Dacă nu e o fotocopie, ce-i cu semnătura aceea asemănătoare cu a lui Grigorescu acolo? 
 
Și brusc îmi aduc aminte: după moartea tatălui său, Grigorescu s-a mutat împreună cu mama sa la o mătușă, în Mahalaua Cărămidarilor din București. Să fi fost casa mătușii cea din care cineva a scos acum tabloul? Nicolae Grigorescu era atunci încă destul de mic, doar puțin mai mare decât copiii mei, care abia ce învață să scrie cât de cât mai frumos. Așadar, nu avea cum un Grigorescu de 13 ani să picteze și să semneze ca un Grigorescu matur. Dar tabloul este vechi, foarte vechi. Dovada este spatele îngălbenit (mai bine spus maronit) de trecerea anilor, fără ca cineva să fi scos de acolo cartonul pictat și să mâzgălească o semnătură. Simplul gând că defapt pășesc pe același drum pe care a pășit și el în trecut, mi-a dezmorțit simțurile adormite.
 
Fiindcă în era aceasta digitală totul se face de pe telefon, apelez iar la el. Fac o poză și caut pe atotștiutorul Google după ea. Dacă e o copie, undeva trebuie să fie și originalul. Singura imagine care seamănă cât de cât cu peisajul din tabloul meu este o pictură veche care aparține (oare?) lui Constantin Ionescu. Acel tablou a fost vândut pe OLX cu 700 EUR cândva prin 2017. Dar semnătura lui Ionescu este “Constion“, și nu seamănă deloc cu cea de pe tabloul meu. Dar nici semnătura originală  “Grigorescu” nu este chiar precum cea de pe tablou. Asemănarea între cele două este însă izbitoare.
Ce să cred eu acum? Că Ionescu a făcut schița, a uitat-o pe undeva, apoi cineva a semnat în numele lui Grigorescu? Sau Ionescu a făcut tabloul după schița lui Grigorescu pe care a găsit-o pe undeva? Cei doi pictori nu au trăit în aceeași perioadă, nu aveau cum să colaboreze împreună.
Poate nici pictura lui Ionescu nu este de fapt a lui Ionescu. Nimic nu e clar în povestea asta, iar semnătura pare să fie “Georgescu”. Dar nu… nu e nici “Mehașgeorgescu“.
E interesant cum mintea începe și se plimbă de la un pictor la altul, când poate tabloul nu are nici o valoare defapt.
Ar trebui să merg cu tabloul meu la o expertiză. Dar… Asta costă. Și acum nu-mi permit. În plus, chiar dacă s-ar confirma la expertiză că am o schiță originală, realizată de mâna marelui pictor Nicolae Grigorescu, sau alt mare pictor al unor vremuri demult apuse, și valorează mii de euro, eu tot nu aș da-o. Da, sunt săracă acum, însă nu și cu duhul. M-am atașat de acest tablou, și nu l-aș da pentru toți banii din lume. Darămite să-l pun lângă tomberonul de gunoi.
Stau și mă întreb dacă nu cumva asta e soarta: să găsesc acest tablou tocmai în perioada în care mă gândeam să mă las de pictură (din motive financiare). Să fie oare un semn de la Cel de Sus, prin care să-mi transmită să nu mă dau bătută, să mai continui? 
__________
 
Această poveste nu este o născocire. Mi s-a întâmplat chiar mie. DA, am luat acest tablou de la gunoi. Mă uit acum la el de fiecare dată când simt că am nevoie de o motivație puternică pentru a continua drumul pe care mi l-am ales. 
Tu ce ai face în locul meu? Ai lua din gunoaie un tablou? Și dacă da, l-ai duce la expertiză? Și mai vreau să știu ceva: câtă încredere ai avea într-o expertiză la noi în țară, după ce ai aflat că s-au vândut sute de tablouri false dar “verificate”? 
 
Iată că de această dată, în loc de lecție de pictură, am făcut un fel de incursiune în analiza semnăturii unui tablou. Atenție: nu doar semnătura de pe tablou contează, ci și tușele – ele sunt amprenta după care putem identifica adevăratul autor, dacă avem cunoștințele necesare.
autori

About autori

Pictez cu gândul, pictez cu sufletul, pictez cu inima, cu pensula dar și cu degetul. Pictez pentru că-mi place, dar mai mult îmi place să văd cum cei cei pe care îi învăț tainele picturii ajung să-și desăvârșească arta.

Leave a comment

Your email address will not be published.